Deşi Vlada nu mă cunoaşte şi nici eu n-o cunosc, citesc uneori blogul ei.
Astăzi a publicat pe blog un articol excepţional, în opinia mea. Vlada doreşte să vadă cum trăiesc oamenii din lumea mică, detaliile căreia, într-adevăr, sunt bine ascunse de ochiul public.
Vlada vrea “să înţeleagă cum trăiesc 80% din oameni, de fapt, mai puţini, acei care nu au rude peste hotare. Cum lucrează la fel de mult ca fiecare din noi, doar că răsplata este cu mult mai mică”. Eu am fost şi sunt unul din acei oameni, din acest motiv articolul ei m-a atins foarte adînc şi am decis să-i răspund. Dacă stau să mă gîndesc, probabil că dorinţa de a-i răspunde este mai mult una egoistă, de a revărsa acele emoţii care m-au copleşit.
Nu voi putea să-i arăt, dar voi încerca să-i povestesc. Să-i povestesc cum salariul părinţilor mei nu ne ajungea nici măcar pentru 2 săptămîni. Cum eu şi surioara mea de 10 anişori căutam - prin toate sertarele din casă, pe sub toate paturile şi în general în locuri greu de închipuit, dar care totuşi există în fiecare casă – bani. Şi cînd spun bani am în vedere bănuţi şi îi căutam ştiţi pentru ce? Pentru a cumpăra pîine. Dacă aş spune că nu aveam ce mînca v-aş minţi, am avut norocul să locuim la sol, în afara Chişinăului desigur, respectiv, creşteam legume în grădină, mai creşteam găini, raţe şi un porc. Pămîntul care le-a fost repartizat părinţilor urmare programului “Pămînt” (aşa se numea dacă nu mă înşel), ajungea numai bine pentru a creşte hrană animalelor din curte.
Dar pîinea ne lipsea, foarte mult. Pîine mîncam doar cînd primeau părinţii salariul (în acele fericite ocazii cînd nu primeau orice numai nu bani desigur) şi atunci cînd ne dădeau buneii. Din căte îmi amintesc acum, alte dorinţe nici nu aveam, de genul dulciuri sau alte chestii, sau poate că avusem iniţial, pînă am înţeles noi că nu prea avem şanse…
Acum mă îngrozeşte altceva – am ajuns şi eu să lucrez (la stat), am şi copil, dar, ca mulţi alţi tineri, locuiesc cu părinţii şi sunt nevoit să accept suportul lor financiar, fiindcă nu vreau să treacă copilul meu prin acele clipe neplăcute prin care am trecut eu.
Dintr-o altă perspectivă, însă, suportarea unor lipsuri pe parcursul vieţii ne învaţă să supravieţuim în condiţii extreme, o lecţie care, ca multe boli, e mai bine s-o treci mai devreme decît mai tîrziu. Din altă perspectivă, conştientizarea impotenţei de a-i oferi copilului tău ceea de ce are el nevoie, fără a mai lua aici în calcul şi ceea ce şi-ar dori el, ucide idealistul din mine, care încă mai speră să schimbe ceva în această ţară, motiv din care şi m-am angajat la stat – am crezut că aici voi avea mai multe pîrghii.
Vlada, vreau să-ţi mulţumesc pentru acest fantastic articol. E foarte greu să trezeşti emoţii într-o fire pragmatică şi raţională, dar să ştii că acele emoţii rare care apar sunt savurate cu o plăcere deosebită, chiar dacă ele sunt negative.
